Părerea mea sau părerea lui Dumnezeu?

Fiecare dintre noi vede lumea într-un mod diferit. Un copil mic înțelege mai puțin dintr-o anumită situație decât un om mare. Dacă povestesc o întâmplare la trei oameni, fiecare își va imagina altfel întâmplarea pe care eu am spus-o. Dar, cine știe cel mai bine cum s-au petrecut lucrurile în acea întâmplare? Eu, pentru că eu am fost acolo, eu am privit cu propriii ochi și aș putea spune că amintirea mea este cea mai aproape de realitate.

Dar dacă privim un spectacol de teatru mai mulți oameni? Sau suntem spectatori la un meci de fotbal? Atunci cu toții am fost martori direcți, am asistat personal la acel eveniment. Iar atunci când mergem acasă, le povestim celor care nu au fost ce am văzut, cum s-a desfășurat meciul sau piesa de teatru. Eu povestesc într-un fel, iar colegul meu istorisește varianta lui. Care este povestea adevărată? Cine a descris realitatea, așa cum a fost? Am putea spune că amândoi sau poate niciunul.

Nu vreau să intru în confuzii. Scopul a ceea ce am prezentat mai sus este să ne punem o întrebare: Oare tot timpul când văd ceva și apoi spun altcuiva ceea ce am văzut am dreptate? Eu am părerea mea, tu ai părerea ta. Când sunt nervos, ceea ce spun este pe de-a-ntregul adevărat? Nu. Starea de tulburare pe care o am distorsionează adevărul. Dar ce este adevărul până la urmă? Căci acesta este un lucru fundamental. Adevărul matematic rămâne neschimbat, însă sunt lucruri care astăzi se spune că nu sunt bune, iar mâine se spune că sunt bune, iar aici apare problema.

Credința creștină ne învață că Adevărul este o Persoană – Dumnezeu. Mântuitorul spune despre Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Nu este un concept, nici o noțiune, abstractă, ci o Ființă deosebită cu care noi, oamenii, ne asemănăm. Noi avem rațiune, voință și simțire. De la Dumnezeu le avem acestea, iar El este o Persoană care gândește, care are propria Sa voie (voia lui Dumnezeu), simte, se bucură când Îl ascult și se întristează când păcătuiesc sau sunt indiferent față de ceea ce fac. Atunci când fac o alegere, iau o decizie sau spun ceva este important să-L am în gând pe Dumnezeu și atunci eu cooperez cu El și sunt mai aproape de Adevăr.

Mai sus am spus că atunci când sunt mânios, parcă mi se întunecă privirea și nu mai văd lucurile așa cum sunt. Dar când nu sunt mânios? Când nu am patima mâniei, am alte patimi. Biserica vorbește despre depărtarea de patimi și încercarea de a le lăsa la o parte. Cu cât mă depărtez mai tare de patimi, cu atât pot să am o vedere mai clară asupra lumii. La Hristos se află lumina care luminează mintea omului spre a vedea limpede și a înțelege ce este bine și ce este rău. Iisus Hristos este Lumina și Adevărul, Cel care m-a făcut pe mine și Care a făcut cerul și pământul, munții și apele, iar Dumnezeu a făcut totul cu un scop.

Totul are un sens, însă de cele mai multe ori nu pot vedea sensul pe care Creatorul l-a pus într-un anumit lucru. La ce folosește o carte, de exemplu? De ce a lăsat Dumnezeu acest obiect pe care se pune praful și care ocupă loc în bibliotecă? În înțelepciunea Sa, Domnul a găsit o soluție prin care să ne poată învăța pe noi cum să folosim un program pentru computer, să ne arate cum au trăit oamenii acum două sute de ani sau cum să facem o mâncare. Cartea are multe avantaje: poate trăi mai mult decât un om, nu se plictisește (cum se poate plictisi un om dacă e nevoit să explice ceva foarte complex) și nu se enervează dacă nu înțelegem ceva. Orice lucru bun ne poate conduce la Hristos.

Curățindu-se de obiceiurile rele, care pătează sufletul precum lasă cerneala urme pe o haină albă, omul poate să fie fericit, să vadă logică pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare lucru pe care l-a creat. Și omul atunci se uimește și spune: Doamne, ce fain te-ai gândit tu când ai făcut cutare și cutare lucru! Țăranul de pe câmp poate fi mai fericit și mai împlinit decât un om bogat care zboară în spațiu. În lanul de grâu țăranul poate vedea truda sa, dar și priceperea lui Dumnezeu. Credinciosul și Domnul lucrează împreună și se bucură împreună. Pentru aceasta nu trebuie bani. Bogăția cea mai de preț este atunci când omul simte și conștientizează că întregul pământ i-a fost lăsat lui ca moștenire de Dumnezeu. Atunci sufletul omului este ca un lan de grâu, frumos și auriu, legănat de adierea Duhului Sfânt și fața omului ia forma unui zâmbet de copil care spune din toată puterea sa: ”Doamne, Îți mulțumesc!”

 

Marius Fărcaș,
student anul I, Facultatea de Teologie ”Andrei Șaguna” - Sibiu,
membru L.T.C.O.R. - Mureș